Modul în care ne raportăm noi în prezent la iubire pare a exista de când lumea și pământul. Doar „iubirea […] mișcă sori și stele”, ne spune Dante Alighieri în Divina Comedie (L’amor che move il sole e l’altre stelle…), nu?
De fapt, iubirea în cuplu, așa cum o definim noi în prezent este mai degrabă o invenție modernă. În trecut, oamenii intrau în relații și se căsătoreau din motive variate: pentru status, bani, abilități, rațiuni politice, frumusețe. Rațiuni pragmatice care determinau o relație pragmatică și utilitaristă. (De aceea, cu atât mai șocantă trebuie să fi fost pentru contemporanii lui Shakespeare, pe la 1600, iubirea dintre Romeo și Julieta). În secolul 18 se produce însă o adevărată revoluție prin intermediul romantismului: iubirea devine singurul fundament pentru relații, iar celelalte aspecte sunt demne de dispreț sau pot fi ignorate. Ia naștere astfel așteptarea, prezentă azi și în mințile noastre, de a iubi și de a fi iubiți de partenerii noștri. (La 1300, Dante se referea, de fapt, la iubirea divină și la acea energie vitală care ne împinge să realizăm imposibilul).
Din punctul de vedere al psihoterapiei, discuția este mult mai complicată de atât (și, crede-mă, aceasta este o temă foarte frecventă în ședințele de psihoterapie).
Premisa de bază de la care se pleacă (indiferent de orientarea terapeutică) este că modul în care ne raportăm la relații și iubire este puternic modelat de modul în care am trăit relațiile și iubirea în copilărie. Nu, nu îi căutăm pe mama și pe tata în relațiile noastre de iubire ca adulți (așa cum distorsionat și simplist s-ar putea să înțelegem din filme), dar știm să intrăm și să fim în relații în funcție de experiențele noastre timpurii. Modul în care am primit afecțiune și în care i-am observat pe adulții din jur (părinți, bunici) oferind afecțiune reprezintă un reper sau un anti-reper pentru noi. Nu este un algoritm sau o cauzalitate directă și unilaterală (slavă cerului!), dar a ne uita la aceste prime relații ne dezvăluie multe despre noi înșine și tiparele noastre relaționale.
De pildă, dacă am avut în jurul meu adulți mai degrabă rezervați și reci, care nu puneau iubirea în cuvinte și considerau că aceasta e subînțeleasă, s-ar putea să mă trezesc ca adult repetând același tipar și neînțelegând de ce partenera mea îmi tot spune că îmi e teamă de intimitate sau că nu mă simte implicat în relație. Sau, dacă am avut un părinte care alterna dovezile mari de iubire cu certuri puternice sau absență, s-ar putea să nu tolerez foarte bine perioadele de liniște în cuplu, să le consider plictisitoare și să caut inconștient conflictul (pentru că eu asta știu că înseamnă să iubești). Din primele noastre relații învățăm despre ceilalți (mă pot baza pe ei sau nu), despre noi înșine (sunt valoros versus nu sunt niciodată suficient), despre ce avem de făcut (să plec primul din relație la cea mai mică problemă sau să mă agăț de celălalt).
Care e scopul înțelegerii acestor lucruri? Pentru că suntem o specie socială (și nu doar din acest motiv), relațiile sunt sursa noastră de creștere, dar și de suferință profundă. Primul pas e să înțelegem ce am învățat în perioada de creștere din propriile familii.
Încearcă să-ți răspunzi la următoarele întrebări:
- Cum știai că ești iubit/ă când erai mic/ă?
- Care erau persoanele de care erai atașat/ă și de ce?
- Oare ce ai înțeles observând cuplul format din părinții tăi?
- Care este cea mai mare teamă a ta atunci când ești într-o relație?
- Cum știi să arăți că iubești? Ești sigur că este ce are nevoie partenera/ partenerul tău?
Și acesta e doar începutul discuției…
