Există pentru oricare dintre noi cineva de la serviciu care ne produce reacții complet disproporționate. Nu neapărat omul „rău”. Uneori e doar colegul care vorbește puțin prea tăios. Sau șefa care scrie „Putem vorbi 5 minute?” și îți strică instant nivelul de serotonină pentru restul dimineții.
Partea amuzantă este că, obiectiv vorbind, de multe ori nu se întâmplă nimic atât de grav. Dar corpul tău reacționează ca și cum urmează să fii dat afară, umilit public sau trimis direct într-un grup de WhatsApp numit „Dezamăgiri”.În cabinetele noastre vedem foarte des genul acesta de situații. Oameni extrem de competenți, echilibrați, inteligenți, care ne spun: „Știu că reacționez exagerat, dar ceva la omul ăsta mă destabilizează complet.” Și, foarte des, descoperim că problema nu este doar colegul din prezent. Ci faptul că acel coleg seamănă ca ton, atitudine sau dinamică cu cineva important din trecut, din copilărie.
Ce ne sabotează de fapt? Creierul nostru caută tipare familiare. Iar partea interesantă este că nu verifică foarte atent dacă acel tipar chiar reprezintă un pericol real. Dacă ceva seamănă emoțional cu o experiență veche, reacția apare aproape instant.
De aceea, un șef foarte critic poate să te facă să intri automat în modul „trebuie să demonstrez că sunt suficient de bun”. Sau un coleg dominant poate să te facă să devii surprinzător de tăcut, deși în alte contexte ești foarte sigur pe tine.
E bine să știm că de cele mai multe ori nu reacționăm la omul din fața noastră, ci la senzația familiară pe care o produce în noi.
Psihologia relațională numește asta „transfer”. Tradus în limbaj normal: mintea ta ia emoții și reflexe din relații vechi și le mută, fără să ceară voie, peste relațiile actuale. Pentru că e mai eficient. Creierul spune practic: „A, cunosc genul ăsta de situație. Știu deja cum trebuie să mă simt aici.”
Doar că problema este că nu mai ai 9 ani. Ai Teams, deadline-uri și probabil dureri de spate de la stat pe scaun. Dar sistemul tău emoțional uneori reacționează ca și cum încă încearcă să gestioneze o relație tensionată din copilărie.
Și asta nu înseamnă că totul „vine din copilărie” sau că trebuie să transformi fiecare meeting într-o analiză psihologică. Uneori un coleg dificil este doar… dificil. Dar devine foarte util să observi un lucru simplu: Când simți că reacționezi disproporționat față de ce se întâmplă, rareori e vorba doar despre prezent.
Partea bună? În momentul în care observi asta, începi să nu mai intri automat în toate rolurile acelea vechi: copilul care trebuie să demonstreze, să evite conflictul, să mulțumească pe toată lumea sau să fie perfect ca să fie acceptat.
Și poate aici e ideea cea mai liniștitoare: faptul că anumite persoane „îți apasă butoanele” nu înseamnă că e ceva în neregulă cu tine. Înseamnă doar că ești om. Iar oamenii vin la job cu laptop, badge… și un întreg istoric emoțional care intră în call-uri odată cu ei.
