Ca profesioniști în psihologie aplicată știm că relațiile noastre adulte nu pornesc niciodată chiar de la zero. Apar roluri învățate în copilărie, repetate ani întregi și devenite atât de automate, încât oamenii nici nu-și mai dau seama de ele. Până când, într-o zi, se aud spunând: „Ok… oare de ce am reacționat chiar așa?”
De multe ori, nu reacționăm doar la ce se întâmplă acum, ci și la ce am învățat cândva despre relații.
CU PRIETENII
Există „prietenul terapeut”. Omul care ascultă pe toată lumea, reglează conflicte, răspunde la mesaje kilometrice la 23:47 și spune „sigur, nicio problemă”, chiar și atunci când problema există foarte clar.
De obicei, oamenii aceștia au învățat devreme că relațiile se păstrează dacă ești util emoțional. Dacă înțelegi, calmezi, susții. Problema apare când ajung să simtă că au valoare doar dacă sunt disponibili permanent. Și atunci apare acea oboseală relațională foarte greu de explicat: sunt înconjurați de oameni, dar foarte rar se simt, la rândul lor, sprijiniți.
La polul opus există „prietenul independent până la extrem”. Genul care spune „lasă, mă descurc”, dispare când îi este greu și reapare două săptămâni mai târziu cu un meme și zero explicații.
Nu pentru că nu-i pasă. Ci pentru că a învățat foarte devreme că vulnerabilitatea complică lucrurile. Așa că preferă să pară ok decât să riște să devină o povară pentru cineva.
ÎN CUPLU
Există apoi rolul foarte recognoscibil al „detectivului emoțional”. Partenerul care simte instant orice schimbare de ton. „Ești supărat?” „Sigur ești bine?” „Ai ceva cu mine?”
De multe ori, oamenii aceștia au crescut în medii în care starea emoțională a adulților schimba complet atmosfera casei. Așa că au devenit experți în scanat expresii, tonuri și dispoziții. Creierul lor a învățat că siguranța vine din a anticipa tensiunea înainte să explodeze.
Problema este că, în relațiile adulte, ajung să interpreteze fiecare micro-schimbare ca pe un posibil pericol relațional. Iar asta e obositor pentru toată lumea. Inclusiv pentru ei.
Și apoi există rolul opus: „partenerul care se retrage”. În timpul conflictelor tace, se închide, schimbă subiectul sau spune celebrul: „Nu am nimic.”
Nu pentru că nu simte. Ci pentru că, undeva în trecut, a învățat că emoțiile intense nu sunt sigure. Că, atunci când apar conflicte, cel mai bine este să dispari puțin emoțional până trece furtuna.
Doar că, într-un cuplu, tăcerea rareori se simte neutră. De cele mai multe ori, se simte ca distanță.
CA PĂRINȚI:
Aici lucrurile devin și mai interesante.
Există părintele care nu suportă să-și vadă copilul frustrat. Negociază orice, explică excesiv, repară imediat orice supărare. Copilul plânge puțin și adultul intră instant într-o combinație de TED Talk, summit ONU și livrare urgentă de biscuiți.
Este foarte posibil ca acești oameni să fi crescut cu multă critică, tensiune sau lipsă de validare emoțională. Așa că apare, aproape inconștient, promisiunea: „Copilul meu nu va simți ce am simțit eu.”
Intenția este minunată. Doar că, uneori, ajung să creadă că iubirea înseamnă eliminarea oricărui disconfort. Iar copiii nu au nevoie de o copilărie fără frustrări. Au nevoie de adulți care pot rămâne calmi lângă ei atunci când lucrurile nu merg bine.
Și mai există părintele foarte orientat spre reguli, performanță și „cum trebuie făcute lucrurile”. Genul care spune aproape reflex: „Bravo, dar data viitoare poți și mai bine.”
De multe ori, acești oameni nu încearcă să fie reci. Exact asta au primit și ei: iubire exprimată prin standarde, corectare și performanță. Doar că, fără să-și dea seama, cresc copii care vor simți constant că trebuie să demonstreze ceva ca să fie suficienți.
E drept că toate aceste roluri au avut, cândva, sens. Nu sunt defecte de personalitate. Sunt adaptări inteligente ale unui copil care încerca să păstreze apropierea, liniștea, atenția sau iubirea oamenilor importanți din viața lui.
Problema este că mintea le păstrează mult după ce nu mai avem nevoie de ele. Iar maturizarea emoțională începe când observi că nu orice mecanism vechi mai trebuie lăsat să conducă relațiile tale de azi.
